Pe-un acoperis fumez pe furis

 

www.namtigari.blogspot.com

“Eu stau pe-un acoperis si fumez pe furis…” – travka

 

Remarc in dimineata asta de sfarsit  de februarie ca  imi fug tastele. Nu stiu daca ti s-a intamplat vreodata sa vezi cum incep sa se invarta sub degetele tale si sa faca partituri noi. Faza e ca descopar perspective noi. E ca si cum ai fi soare si in acelasi timp si obiect scaldat in soare. E, profund nu? Nu pro fund, ci profund, adanc. Nu adanc asa, altfel, abisal asa. M-am trezit asa ametita de parca toata lumina ar fi fost  absorbita  printr-o gaura in mine si fac salturi in timp din cauza asta. Nu stiu daca ai patit vreodata sa traiesti mult. Adica sa te trezesti la 9, sa adormi fara sa stii ca adormi si sa faci in vis ceea ce ai fi facut treaz. Si cand deschizi ochii sa vezi ceasul cum a zburat la 10 si tu sa fi facut deja toata treaba in cap. Moama ce tare, nu tre sa mai faci niciun efort, deja ai rezolvat tot ceea ce conta in mintea ta, si material, nu mai conteaza.

Moama ar fi prea mijto sa facem toata treaba in halu asta, iti dai seama ce ar fi de noi. Ca in arca lu noe. Eu cred ca asa a fost si acolo. Cu siguranta. Acolo nu aveai loc de animale, trebuia numa sa visezi. Sa stai asa si sa te uiti la tavan. Si neaparat sa fie panze de paianjen. Is foarte misto in semi obscur sa vezi cum se misca de fiecare data cand respiri si aerul tau ajunge in universul ei micut. Cate universuri trebuie sa fie intr-o panza de paianjen. Te-ai gandit vreodata la asta? Wow.